Sf. Scriptura sau Sf.Traditie?

Multe dintre denominatiunile din ziua de astazi sustin ca ortodocsii si catolicii sunt slujitori ai numeroase traditii inventate de mintea umana si ca au uitat ca singurul izvor de Revelatie Divina este Biblia. Dar mai intai sa vedem unde isi are originea aceasta idee.

Conceptul de "sola Scriptura" (numai Scriptura) apartine reformatorului Martin Luther, care credea ca Biserica se face vinovata de adaugarea multor practici si dogme alaturi de Cuvantul Scripturii. Ambientul in care Luther a dezvoltat acest concept a fost cat se poate de favorabil. Imoralitatea, lacomia, nedreptatea, vanzarea indulgentelor,erau toate prezente in Biserica, fiind alimentate de insusi papa. In acel timp, cu o suma buna de bani "puteai salva" pe cine voiai tu de la pedeapsa de dupa moarte si puteai sa te salvezi si tu, fara sa te mai sinchisesti sa traiesti cat de cat crestineste. Se intampla precum in Egiptul antic, unde se credea ca doar bogatii se mantuiesc. Toate acestea au starnit o reactie puternica reformatorului, care dorea un crestinism simplu, precum cel de la inceputuri. Aceste lucruri l-au facut sa creada ca, pentru a se mantui, un crestin are nevoie doar de Sf. Scriptura si de practicare lucrurilor prevazute de ea. Trebuie de stiut ca Martin Luther sustinea succesiunea apostolica si dorea ca Biserica sa se intoarca la simplitatea de inainte, iar "roadele" reformei sunt efectul mai multor factori, la care el a fost doar scanteia ce a aprins o lume intreaga.
Intorcandu-ne la acuzatiile aduse Bisericii privind Traditia, trebuie sa vedem mai intai ce ne invata ea despre Sf. Scriptura si Sf. Traditie.

Sfanta Scriptura este considerata atat de crestinii orientali, cat si de cei occidentali parte a Sfintei Traditii. In acest sens se aduc urmatoarele argumente:

• Noul Testament a fost scris in intregime dupa inaltarea Lui Isus la Cer
• cei care l-au scris nu au fost toti martori la cele intamplate. De exemplu, Apostolii Pavel (Paul), Marcu sau Luca nici macar nu l-au cunoscut personal pe Isus. O marturie in acest sens este cea a lui Papia, episcop de Ieropolis (sec. al II-lea), potrivit careia Sf. Ap. Marcu este interpretul si scriitorul predicilor lui Petru. Alta marturie este cea a lui Hypotyposeis, care afirma acelasi lucru.
• cand au fost trimisi apostolii in lumea intreaga pentru a predica invataturile Mantuitorului, acestia nu erau detinatorii unor manuscrise in care sa fie trecute cuvintele Lui Isus. Ei predicau cele auzite si vazute cat timp au fost alaturi de Cristos. Cei trimisi si-au ales apostoli, precum sunt Sf.Ap. Sila si Silvan ai Sf.Ap. Pavel, care au predicat, la randul lor, tot ceea ce au auzit prin viu grai. Episcopii, preotii si diaconii crestinismului timpuriu au slujit lui Dumnezeu dupa Sf. Traditie pe care au primit-o pe cale orala. Mai tarziu acestia au avut acces si la scrierile crestine. Trebuie de tinut cont de faptul ca unele comunitati crestinate nici nu aveau o limba scrisa si nu cunosteau decat limba proprie, cum este cazul tracilor convertiti de Sf.Ap. Andrei.
• primii misionari crestini nu aveau cu ei o carte din care sa predice; ei transmiteau mai departe ceea ce au auzit de la alti misionari.
  
• in Sf. Evanghelie dupa Sf.Ap. Ioan(Cap.20, 30) scrie clar: "Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus inaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta." Prin aceste cuvinte Apostolul Ioan ne arata ca activitatea Lui Isus nu se rezuma la ce este scris in cartea sa. Multe dintre informatiile nescrise se pastreaza in Sf. Traditie a Bisericii.

Putini stiu ca in afara celor 4 Evanghelii exista si alte scrieri asemenatoare. Canonul celor 4 a fost confirmat ca autentic de Parintii Bisericii, iar celelalte, care aveau pana atunci acelasi statut, au fost numite "apocrife", fiind considerate nesigure si unele chiar eretice.
Conditiile pe baza carora s-a stabilit ca cele 4 Evanghelii ar fi autentice sunt:

1) Mai întâi, singurul izvor esenţial îl constituie viaţa şi învăţătura Domnului nostru.

2) Apoi, predicarea orală a apostolilor şi amintirile lor personale. Se presupune, de obicei, că anumite părţi din această propovăduire a lor au alcătuit o mică expunere de sine stătătoare, fiind predate sau recitate fiecare în parte. Se deosebesc, de pildă: „kerygma şi didache" (istorisirea faptelor şi învăţăturii lui Isus); textele din Vechiul Testament care dovedesc că Isus este Mesia; anumite cântări (Luca 1 şi 2); cuvântările escatologice (privind evenimentele referitoare la sfârşitul vremurilor), anumite pilde, istorisirile controverselor cu Isus.

3) Felurite încercări scrise, consemnând anumite părţi din predicarea orală (Luca 1:1).

4) Textele lui Matei, aşa numite "LOGIA".

5) Învăţătura lui Petru (pusă în scris de Marcu).

6) O sursă comună a lui Matei şi a lui Luca, dar neîntrebuinţată de Marcu. Unii critici au denumit această sursă ipotetică cu litera Q (de la "Quelle" = izvor, în limba germană). Alţii susţin că această sursă este inclusă în aşa zisele "Logia" ale lui Matei, sau adăugată după aceste "Logia".

7) O sursă particulară a lui Matei.

8) O sursă particulară a lui Luca.

In vremea in care au fost scrise Evangheliile se obisnuia ca unii autori sa-si atribuie operele altor scriitori mai cunoscuti. Intre cele 4 Evanghelii acceptate exista putine diferente cu privire la anumite fapte a Lui Isus. Exista cateva mici ambiguitati in anumite situatii, cum sunt detaliile ce privesc Invierea sau numele celor 12 Apostoli. Celelalte evanghelii neacceptate contin informatii pe cale le regasim si in Canonul celor 4, dar si o serie de evenimente sau invataturi a caror autenticitate nu poate fi verificata. Ca exemple de scrieri ce ar putea fi considerate cat de cat apropiate de adevar sunt Evanghelia dupa Toma si Protoevanghelia lui Iacob. La polul opus se situeaza mult disputata Evanghelie a lui Iuda Iscarioteanul, care a fost scoasa din nou la lumina odata cu publicarea unor romane moderne precum "Codul lui Da Vinci".

Isus sau Iisus? Hristos, Christos sau Cristos?

Motto:''Fereste-te de basmele lumesti si bãbesti. '' (1 Timotei 4:7 )

O problema, desi minora, dar des invocata de anumite persoane ceva mai "separatiste", este cea a scrierii numelui "Isus" cu un"i" sau cu doi de "i".
Din perspectiva acestor persoane, acesta ar fi un motiv pentru care ceilalti crestini ai Bisericii lui Cristos, care scriu numele Mantuitorului diferit de modul in care sustin ei, ar fi eretici.

1. In limba greaca, limba in care s-a scris in original Noul Testament, apare (ca pronuntie fonetica) numele "Iesu Hristu", cu un "u" lung (in Hristu), iar ca forma scrisa Iesous Christos. Numele "Iesu" provine de la ebraicul "Iehosua"(ebraica a fost limba originala a Vechiului Testament), care inseamna "Iahwe (Dumnezeu) este Mântuitor" (Matei 1.21). In ambele cazuri numele incepe cu "Ie", care in pronuntia curenta devenea un "i" lung. Motivul pentru care unii considera necesar ca trebuie sa se scrie "IISUS" in loc de "ISUS" ar fi pentru pronuntarea numelui cit mai aproape de forma originala. Oricum, sustinatorii scrierii cu doi de "i" pronunta adesea Íísus (cu doi de "i" lung), iar nu Ísus (cu un "i" lung).
2. In vremea lui Isus, numele acesta era foarte obisnuit in Tara Sfanta. De aceea teologii ortodocsi sustin scrierea cu dublu "i" pentru a se face distinctia fata de numele atat de des folosit, inclusiv fata de personalitatea biblica Isus(Iosua) Sirah (sau Navi).
3. Un alt argument, total nefondat, este cel potrivit caruia "Isus" scris cu un singur "i" ar insemna in greaca sau in ebraica "magar". Astfel de trucuri ieftine sunt folosite de anumiti oameni pentru a invrajbi crestinii intre ei inca de la cele mai fragede varste, in situatia in care cei vizati sunt necunoscatori ai limbilor biblice. In ebraica cuvintele folosite pentru "magar" sau "magarita" sunt "ayir" si "aton", iar in greaca se folosesc cuvintele: "onos", "polos", sau "upozughion".

Scrierea numelui Mantuitorului difera de la popor la popor. Domnul se uita la curatia inimii noastre, iar daca se intampla ca un cuvant obisnuit dintr-o limba sa insemne cu totul altceva in alta limba, nu este din vina noastra si nu trebuie sa declansam "isterii generale". Dar nu este cazul aici.

Sa vedem cum sta situatia cu numele "Christos/Cristos/Hristos". Daca dorim sa fim fideli grafiei textului original ar trebui sa scriem cu "ch", deoarece asa apare acolo, dar sunt acceptate toate aceste forme. Asa ar trebui sa scriem "Petros" in loc de "Petru", "Mateion" in loc de "Matei" etc.

Domnul sa ne lumineze mintea, sufletul si poarta iubirii, inima, ca sa cunoastem ceea ce este bine si ceea ce nu este bine, sa ne ferim de adevaratele erezii si traim in adevarata sa credinta! +Amin!

Biserica din comuna Ostra, Bucovina

Comuna Ostra este o localitate din sudul Bucovinei, situata in bazinul hidrografic al paraului Suha, intr-o depresiune a Muntilor Stanisoarei. Este cunoscuta pentru exploatarile miniere care reprezentau un pilon al economiei din zona si care s-au dezvoltat in secolul al XIX-lea, odata cu activităţile de exploatare de cupru si barita ale lui Julius Kalita. Pana la 1918, a fost localitate de frontiera cu Moldova, iar mai tarziu, cu Romania.
Urme ale crestinismului in regiune dateaza din timpuri stravechi. Intr-un document din 25 aprilie 1475, Ştefan cel Mare certifică dreptul Mănăstirii Humor de a folosi: „un munte, anume Ostra, si slatina de la Ostra, care, acest munte si cu slatina, au fost demult ale lor"
În anul 1488 Ştefan cel Mare construieşte mănăstirea Voroneţ (26 mai - 14 septembrie 1488) şi prima moşie cu care o înzestrează este un sat: „...Ştilbicani, la Topliţa Rece, pe Suha Mare, Şi Suha Mare de la gură pînă la obîrşie şi cu toate izvoarele, anume Răroaia şi Ostra şi Negrileasa şi cu toate izvoarele câte cad în ele, şi cu poienile şi cu făneţile..." care a fost cumpărat de Ştefan cel Mare cu 160 de zloţi tătăreşti şi făcut danie mănăstirii Voroneţ. Documentul, scris în Suceava, este datat 17 august 1488.
Datele recensământului din 1774 arată că la Ostra exista un preot numit Chirilă. În 1775, în Ostra existau 2 preoţi pentru 83 de familii. Construcţia bisericii din Ostra începe în 1889 şi este finalizată în 1890 cu plan treflat, construită din lemn de brad cu trei turle, îmbrăcată la exterior cu scândură, cu o suprefaţă de 144 m² şi o înălţime de 4 m. Biserica exista si astazi, fiind locas de cult si inchinare pentru crestinii de rit oriental si latin din localitate. In fotografiile de mai jos sunt surprinse imagini reprezentand cladirea bisericii din exterior, cat si oficierea Sfintei Liturghii de rit latin, cu impartasirea credinciosilor cu Preasfantul Trup si Preasfantul Sange al Mantuitorului.

Crezul niceo-constantinopolitan (versiunea florentina*)

Credo in unum Deum,

Patrem omnipoténtem,

Factórem cæli et terræ,

Visibílium ómnium et invisibílium.

Et in unum Dóminum Iesum Christum,

Fílium Dei Unigénitum,

Et ex Patre natum ante ómnia sæcula.

Deum de Deo, lumen de lúmine, Deum verum de Deo vero,

Génitum, non factum, consubstantiálem Patri:

Per quem ómnia facta sunt.

Qui propter nos hómines et propter nostram salútem

Descéndit de cælis.

Et incarnátus est de Spíritu Sancto

Ex María Vírgine, et homo factus est.

Crucifíxus étiam pro nobis sub Póntio Piláto;

Passus, et sepúltus est,

Et resurréxit tértia die, secúndum Scriptúras,

Et ascéndit in cælum, sedet ad déxteram Patris.

Et íterum ventúrus est cum glória,

Iudicáre vivos et mórtuos,

Cuius regni non erit finis.

Et in Spíritum Sanctum, Dóminum et vivificántem:

Qui ex Patre per Filium procédit.

Qui cum Patre et Fílio simul adorátur et conglorificátur:

Qui locútus est per prophétas.

Et unam, sanctam, cathólicam et apostólicam Ecclésiam.

Confíteor unum baptísma in remissiónem peccatorum.

Et expecto resurrectionem mortuorum,

Et vitam ventúri sæculi. Amen!

*Versiunea florentina a crezului niceo-constantinopolitan este cea acceptata in aceeasi masura de reprezentantii ritului latin si a celui bizantin la Conciliul de la Florenta din 1439. In aceasta versiune se vorbeste despre purcederea Duhului Sfant "de la Tatal prin Fiul"( per Filium/dia tou Hyiou).

Sf. Anton de Padova, ocrotitorul tuturor

Toată lumea îl cunoaşte pe Sfântul Anton şi vorbeşte de binefacerile ce el le împarte tuturor acelora care aleargă la dânsul. Recunoaşte, de asemenea, că puterea acestui sfânt întrece adesea aşteptările evlavioşilor care îşi pun încrederea în el. Faima de Făcător de minuni ce o avea, încă trăind pe pământ, i se cuvine şi azi, şi creştinătatea toată i-o acordă cu bucurie. Bisericile zidite în cinstea lui sunt nenumărate; altarele închinate amintirii lui se găsesc atât în catedralele măreţe ale oraşelor cât şi în modestele bisericuţe de la sate. Icoana lui, prezentă în casele creştine, străjuieşte de la loc de cinste fericirea familiilor, putem zice, pe întreg cuprinsul pământului.

Ce stim despre Sf. Anton?
Sfântul Anton de Padova a primit la botez numele de Ferdinand; el nu este de loc din Padova - Italia, ci s-a născut la Lisabona - Portugalia, probabil în ziua de 15 august a anului 1195.
Îi spunem "de Padova" pentru ca in ziua de 13 iunie, Anton se afla la mănăstirea Camposanpietro, din afara oraşului si simţindu-se foarte rău, a cerut să fie adus în Padova. Aşezat pe un car cu fân este transportat cu deosebită atenţie, dar, ajunşi la Arcela, o altă mănăstire, la 1 km de oraş, Anton îi roagă să oprească, mai priveşte o dată oraşul, îl binecuvântează iar, şi închide ochii. Peste cîteva momente, cete de copii alergau pe străzile oraşului vestind cu bucuria nevinovată a copilăriei: «A murit Sfîntul! A murit Sfîntul!». Clopotele tuturor bisericilor din oraş s-au întîlnit într-o solemnă cântare de triumf, de recunoştinţă, de nemărginită durere. O tradiţie spune că, în aceleaşi momente, şi clopotele din Lisabona, fără a fi trase de cineva, au început să sune, cutremurînd inimile, care au simţit că Ferdinand al lor a ajuns pe culmea de la hotarul dintre pămînt şi cer.
A facut mii si mii de minuni atat in timpul vietii sale, cat si dupa plecarea sa la Domnul, de aceea nu este de mirare ca este cinstit atat de crestinii din riturile occidentale si orientale, cat si de unii necrestini (unele denominatiuni evreiesti, musulmane si cateva triburi din Africa Centrala) care au aflat de trecerea pe care o are in fata Celui Preainalt. A obtinut de la Domnul vindecarea multor bolnavi, recuperarea lucrurilor pierdute sau furate si chiar invierea unor raposati. Astfel, multe necazuri au fost indepartate prin puterea rugaciunii sale.

Regulile de aur ale vietii

Regulile de aur ale vietii

(St. Hildegardis Bingensis*)

1. Relatia cat mai stransa cu Dumnezeu: comportament placut lui Dumnezeu, rugaciune, post (“postul curateste sufletul”).

2. Selectia corecta a mancarii si bauturii: "Hrana voastra sa va fie leacul vostru".
3. Folosirea fortelor de vindecare din natura: "In toata creatia, in copaci, plante, animale, pasari si pesti, si chiar in pietrele pretioase, sunt ascunse forte subtile, cu putere de vindecare, pe care omul nu le poate cunoaste fara ca ele sa ii fie revelate de Dumnezeu".
4. Ritmul potrivit in privinta somnului si al miscarii: "Caci atunci cand omul doarme, maduva lui se odihneste si se intaresc oasele, sangele, se creeaza muschi noi, se unesc membrele si se inmulteste mintea (ratiunea) si cunoasterea".
5. Un raport echilibrat intre lucru si odihna ("ora et labora"). Raportul adecvat intre lucru si meditatie ajuta la recastigarea puterii pierdute datorita stresului.

6. Curatirea corpului de otravuri si toxine: "Atunci cand lichidele din corp isi pastreaza echilibrul, omul este sanatos. De indata ce raportul dintre ele se schimba, omul se imbolnaveste".

*St. Hildegardis Bingensis sau Hildegard von Bingen (1098 - 1179) a fost o călugăriţă benedictină la Disibodenberg, devenită ulterior stareţă, care s-a ocupat de discipline diferite ca: religie, medicină, biologie şi muzică. I-a fost greu în acele vremuri să se remarce în cercetare, dar a reuşit, cîştigînd aprecierea credincioşilor care credeau în viziunile ei. Călugăriţa a scris şi reţete şi sfaturi de sănătate. Hildegard spune că omul este în mod natural sănătos, dar, prin modul de hrănire şi de trai, se poate îmbolnăvi. Pentru a ne păstra sănătatea, ea ne-a transmis şase reguli de aur: o alimentaţie corectă, întoarcerea în natură, o proporţie echilibrată între somn, muncă şi mişcare, detoxifierea organismului. Peste toate acestea se adaugă curăţirea sufletească prin credinţă. „Sufletul este, pentru corp, ceea ce sucul vieţii din măduva copacului este pentru un copac şi puterea sufletului îşi creează forma precum copacul îşi creează forma lui“, spunea această femeie acum 1.000 de ani. Deşi nu a fost niciodată canonizată, ci doar beatificată, stareţa a fost numită de credincioşi „Sfînta Hildegard din Bingen“, sau Sibila Rinului.

Pastele in Bucovina

Sfintele Pasti au adus o raza de lumina in sufletul bucovinenilor nu doar pentru ca este cea mai mare dintre sarbatori, ci si pentru ca toti crestinii apartinand de riturile occidentale si orientale au celebrat in aceleasi zile Invierea Domnului. Astfel, nu s-a mai putut vorbi despre doua "Pastiuri" sau "Pasti" in familiile mixte, ci despre o sarbatoare ce ne-a adunat pe toti atat in jurul Sfintelor Altare, cat si in jurul meselor cu bucatele binecuvantate dupa Vigilia Pascala din noaptea de Inviere. Ca si in ceilalti ani, fiecare dintre noi s-a straduit sa aduca un cos cat mai incarcat cu bunatati spre a fi sfintit de catre preot. Nu au lipsit bucatele traditionale ca pasca, ouale rosii sau inchistrite, hreanul, babele si cozonacii, toate pregatite nu pentru a ne satisface cu lacomie papilele gustative, ci pentru a sarbatori cum se cuvine cel mai mare eveniment din istoria mantuirii: biruinta Mantuitorului asupra mortii.
Dupa slujba de Inviere, crestinii s-au indreptat cu lumanarile aprinse spre locurile de veci ale celor raposati pentru a le aduce o scanteie din lumina Sfintei Sarbatori, iar apoi spre casa pentru a se bucura in familie de ceea ce numim noi Sarbatoarea Sarbatorilor.